Şi dacă nebunii nu sunt nebuni?

Întrebarea asta mi-am pus-o după o discuţie cu un prieten, discuţie despre paranormal, lumi paralele şi altele.

Problema este foarte simplă atunci când vine vorba de nebuni, asta cel puţin la noi: Dacă cineva spune că a văzut ceva/pe cineva sau aude o voce care-i spune ceva, este catalogat drept nebun şi dus la cel mai apropiat ospiciu. Acolo, un scurt control care evidenţiază clar că nu este ca noi şi gata. Liber de contract…cameră, camaşă de forţă dacă este cazul şi lăsat acolo. Tratament, injecţii, pastile…toate pentru a-l ajuta să fie iar ca noi. Dar dacă persoana respectivă este diferită de noi doar pentru că are o altă capacitate de a vedea lucrurile? Şi poate noi suntem cei inferiori, nefiind în stare să vedem lucruri care poate sunt zi de zi pe lângă noi! Oamenii ăştia văd lucruri, spun nişte lucruri interesante…oare câţi sunt ascultaţi şi băgaţi în seamă? Extraordinar de mulţi oameni se tem atunci când aud de un nebun…Poate dacă ar sta să-l asculte şi să judece puţin ceea ce acesta spune, ar înţelege mult mai mult decât şi-ar imagina.

De ce toţi marii artişti au fost nebuni? Sau cel puţin asta a fost eticheta obţinută de ei odată cu trecerea timpului. Era clar că ei vedeau lucrurile altfel…Michelangelo a atins perfecţiunea cu David, DaVinci a gândit chestii a căror utilitate s-a descoperit acum, VanGogh a pictat într-un mare fel-şi ce tehnică, Picasso, Beethoven, Motzart, marii savanţi ai omenirii… Era clar că vedeau lucrurile altfel decât noi şi fiind lăsaţi în pace în „nebunia” lor…uite unde au ajuns. De ce numai „nebunilor” le vin idei care aduc omenirea pe culmi înalte şi rămân în istorie şi după mii de ani? De ce oamenii „normali” nu ajung nicăieri? Dar cu toate astea, nebunii sunt cei care trebuie să stea între 4 pereţi la ospiciu…Nu e cam cu curu’ în sus lumea asta?

Reţine…lumea asta!